Un elev roman de la un liceu Waldorf, în vărstă de 15 ani, mi-a pus niște întrebări care nu numai că au fost provocatoare, dar mi-au dat și un oarecare sentiment de speranță că nu ne ducem chiar toți cu capul în zid, cu 200 de km la oră, odată cu șoferul beat al utobuzului în care am fost urcați cu forța.

Iată ce m-a întrebat și iată ce i-am răspuns:

1. Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fii militant pentru drepturile omului?
În afară de calitatea de avocat și profesor universitar care predă dreptul, sunt și cetățean și, mai ales, sunt părinte, sunt unchi, sunt fiu, sunt apropiat al unor persoane appropriate și, de aceea, consider de datoria mea să spun dreptul, să lupt pentru drepturi și libertăți, să încerc să îmi apăr cetatea de invazii barbare, de segregare și de totalitarism. Fiica mea are 19 ani, nepoții mei de frate, la care țin mult, au 2, 4, 5, 16 și respectiv, 20 de ani. Ești din generația lor, deci sunteți în acceeași barcă. Dacă nu ne trezim acum noi, cei ce suntem în preajma șoferului de la volanul acestei lumi, intrăm în zid cu 200 de km la oră. Lumea voastră, peste 15 ani, când voi veți fi lîngă sau la acel volan, ar putea să fie o lume a terorii, a dictaturii, a oamenilor de plastilină sau a oamenilor-marionetă care, pe de-asupra, mai sunt și lăsați fără aer, apă, hrană și proprietăți. Unii dintre voi se vor trezi și ne vor întreba – de ce nu ați oprit dictatura, de ce ne-ați distrus lumea? Iar eu vreau să pot să stau drept în față voastră și să vă pot spune că m-am opus tiraniei, am luptat pentru libertate și democrație, am încercat să schimb traseul tunelului în care orbecăiam, nesesizând că pe contra sens nu se vede luminița de la capătul tunelului, ci locomotiva care vine cu viteză peste noi.
Mai important este, însă, altceva – eu sper să pot trezi azi lumea din letargie și din tendința de supunere necondiționată și să schimb azi modul în care ne raportăm la politica dusă curent de cleptocrații și farsorii care ne conduc acum către acel zid …

2. Mai este la modă să aperi drepturile omului?
Acum doi ani nu, nu mai era la modă; societatea vestică, euro-atlantică, părea că a „rezolvat” acest lucru și că nu mai este necesară nicio vigilență, că totul este deja rezolvat, pentru că statul și corporațiile (principalii generatorii de abuzuri de putere și de fapte și comportamente de încălcare a drepturilor și libertăților omului) sunt de mare încredere și nu mai e deloc nevoie de cineva care să „îi tragă de mânecă” în vederea respectării și realizării drepturilor și libertăților omului. În societatea vestică nu s-a mai întâlnit nimeni cu totalitarismul de mai mult de 75 de ani, deci vesticii nu mai știu cum „miroase” totalitarismul. Doar că autoritățile lor au mințit continuu în ultimii 20 de ani – de la cele două războaie pornite pe premize false (Iraq, Afganistan), la criza bancară, la criza imigranților, la criza sanitară, la criza energetică etc. Pe de altă parte, totalitarismul nu se instaurează de pe o zi pe alta, ci pas cu pas. Ai auzit de sindromul broaștei fierte? O broască aruncată într-un recipient cu apă fierbinte va încerca să sară rapid de acolo, pentru a se salva, căci pericolul este iminent și palpabil; o broască pusă în același recipient, în apă rece, încălzită la foc mic, până la temperatura de fierbere, nu va sesiza că fierbe și va muri. La fel stau lucrurile cu democrația. Nu țți poți da seama când dispare, pentru că se întâmplă încet, ești fiert la foc mic.
Dar oamenii au început să se trezească. Un lucru bun la această farsă a pandemiei este că oamenii (nu toți, ci doar o minoritate, dar semnificativă, totuși) au perceput că apa în care fierbe statul de drept dă în fiert. Azi, tot mai mulți oameni vor să se extragă rapid din recipientul încălzit la foc mic, pentru a se salva și pentru a avertiza și pe alții că sunt fierți și consumați. De aceea pot spune că da, militantismul pentru drepturile și liertățile omului este din nou la modă, iar asta este ca un fel de „lebădă neagră” pentru cei care pregăteau recipientul de fierbere la foc mic – nu se așteptau la asta, ci la conformare și supunere necondiționată.
Știi refrenul din piesa celor de la Metallica, „Master of puppets”? Iată-l – „master, master, obey you master”! Marionetele (puppets) au rupt sforile, nu mai ascultă de stăpân! Marionetele devin stăpânul ex-stăpânului!
3. Cum ați descrie situația respectării drepturilor omului în ultimii doi ani, în lume? Dar în România?
E grav, ne ducem cu viteză pe panta fatală a totalitarismului și a segregării (apartheid …) pe criterii medicale, economice, de rasă, de „bulă” de internet/pagină de socializare; omul este golit pe dinăuntru de valorile și sufletul individual sau colectiv, devine un om de tinichea (la fel ca personajul din Vrăjitorul din Oz), o ființă de plastilină, re-modelabilă de cei care dețin controlul. Azi, lumea este, ca în distopia lui George Orwell, 1984, guvernată după sloganul: libertatea e sclavie, războiul este pace, ignoranța este putere.
În România, lucrurile sunt și mai grave, întrucât suntem conduși discreționar de impostori, prin improvizații și prin politici de sănătate publică prostești (când nu sunt criminale …) girate de un sistem de justiție aservit aproape total birocrației guvernamentale …
4. Gândindu-ne la ultimii doi ani, la modul în care s-a desfășurat activitatea școlară, credeți că drepturile copilului au fost respectate?
Nu, categoric nu. Pe de o parte, învățământul online nu e educație, e spoială, e joc pe calculator. În al doilea rând, separarea copiilor în funcție de mască, vakseenare, suspiciune de boală, sărăcie, lipsă de bani, imposibilitatea de a urca în ascensorul social etc., răpește copiilor ceea ce este mai bun, mai important, mai trainic în viață: solidaritatea, apropierea sufletească, atingerea, joaca, imitația, competiția, visul și idealul. Cel mai grav mi se pare atacul permanent asupra psihicului copilului, adultul de mâine – societatea adulților supuși și lași de azi le cere mereu copiilor să nu se comporte normal, ca niște copii, pe motiv că … și-ar omorî bunicii, că și-ar îmbolnăvi profesorii, că ar duce boli peste tot unde există și respiră, să nu își trăiască normal copilăria, că ar face rău lumii în care se joacă și învață, să nu se manifeste liber, pentru că societatea îi vrea supuș și „responsabili”. Este ca în Portocala mecanică, de Stanley Kubrik.
5. Cum ar putea tinerii să se apere de abuzurile instituțiilor statului? Ce pârghii au?
Se pot organiza în alianțe procesuale, pentru a acționa statul în judecată și orice altă instituție publică sau private, pe motiv de încălcare a drepturilor și libertăților omului, pot lua legătura cu ONG-uri care luptă pentru drepturile omului, pentru voluntariat, pot formula petiții online etc. Pot face campanii de shame&blame contra celor care promovează totalitarismul, segregarea, inclusiv pe criterii sanitare, și etichetarea cu suspecți a oamenilor care nu se supun modelor și obiceiurilor pro-autoritarism și sclavie, pot să se implice în educația civică, pot chema profesori universitari sau formatori de opinie să le țină cursuri de drepturi și libertăți. Ar putea, chiar, să formuleze acțiuni de anulare a contractelor de împrumut ale Statului roman, contracte întinse pe zeci de ani, pe care urmează să le achite ei, din banii și munca lor, când vor fi devenit adulți.
6. Având în vedere că încă din primii ani de educație suntem învățați să ne conformăm regulilor stabilite de autorității, cum putem să identificăm care dintre acestea ne încalcă drepturile?
Urmăriți publicațiile și aparițiile pe net sau pe livestraming ale celor care luptă pentru drepturile și libertățile omului. Informați-vă. Cereți profesorilor de „civică”, de filosofie, de sociologie etc. să vă prezinte realitatea, iar nu propaganda oficială, faceți cercuri de drepturi și libertăți, concursuri de dezbateri, cereți să vină în școli oameni de drept, care pot să vă învețe cum trebuie să fiți cetățenii și cum să vă realizați drepturile etc. Învățați să fiți nesupuși legilor strâmbe și cutumelor acre ale adulților.
7. Mai au democrațiile la bază drepturile individului?
În mod normal, da. Problema este că, sub impactul utilitarianismului (un curent filosofic cinic care pretinde că individului îi este preferabilă colectivitatea și că un om poate fi sacrificat dacă sunt salvați 100 – fără a gândi că, în viitor, acel om sacrificat ar putea salva un milion …) și al cinismului prețuirii sufletelor (bănuiesc că ai auzit de conceptul de „resurse umane”, care face din om o cifră, o marfă), lumea de azi pune așa-numitul „bine comun” deasupra drepturilor individului.
Este evident că toată lumea este interesată în binele comun – chestiunea gravă este că acest „bine comun” nu este o rezultantă naturală a acțiunii sociale și a fraternității, ci un concept oficial, canonic, birocratic și voluntarist. Puterea, elitele tehnocratice, birocrații, politicienii, echivalează binele comun cu ceea ce ei dictează sau planifică ori, după caz, schimbă de la o zi la alta, sub impactul „necesităților” ideologice, cinic-economice și chiar neo-religioase – această „știință” oficială, canonică, devine o religie al cărui precept este „crede și nu cerceta”. Mai rău ca în Evul mediu.
8. Credeți că religia, în speță creștinismul, prin Dogmatica Evangheliilor încurcă ordinea mondială actuală tocmai pentru că promovează liberul arbitru?
Religia este azi o piedică pentru globalismul progresist, un sistem dogmatic în sine care vede în om o ființă maleabilă, re-modelabilă (re-engeneering human …), iar nu o ființă simțitoare, dotată de la Dumnezeu cu liber arbitru, rațiune și emoționalitate fraternă.
Religia este, azi, singurul antidot natural la „infectarea” lumii cu supunere, inegalitate și egoism cinic (inversul libertății, egalității și fraternității).
Dacă îți raportezi viața la ceva ce nu aparține acestei lumi, ci este mai presus de ea, ești liber în spirit și simțire și nimic de pe acest pământ, în această viață, nu de poate supune sau înrobi.
Dacă te raportezi la același principiu divin, ultim și unic, ești egal în fața destinului cu bogatul și cu săracul, cu bătrânul și tânărul, cu regele sau cu cerșetorul. Ai aceleași (ne)șanse.
Dacă îți închini viața unui scop înalt, unui ideal, unei credințe și rațiuni de a fi, pe care multe alte persoane le împărtășesc, atunci poți trăi bine, cu sens, chiar în această viață, în mijlocul comunității tale, în plină fraternitate și altruism. Acesta este sensul adânc, fundamental, al eucharistiei, împărtășania creștină. A trăi înseamnă a împărtăși, a darui, a lăsa binele intrinsec din tine să se multiplice, să meargă mai departe. To live is to give. To live is the share.
Sesizezi? Sloganul Revoluției franceze din 1789 este, de fapt, de sorginte creștină – libertatea, egalitatea și fraternitatea sunt de sorginte evanghelică.
9. Spuneți-mi, vă rog câteva cuvinte de care să țin cont, atunci când voi manifesta un comportament militant, pentru a nu fi etichetat drept rebel, dar să fiu o voce care contează.
Citește mult. Arată sursele informației sau ale opiniei, când le expui public. Fii smerit, nu crede că știi totul, că nu mai ai nimic de învățat. Accentuează-ți pornirile emoționale pozitive, contingentează-le (restrânge-le) pe cele negative. Ferește-te de schadenfreude (=plăcerea de a face rău altuia și de a se distra pe seama naivității sau prostiei lui). Ferește-te de hybris (=egolatria, concepția mult prea bună despre tine însuți). Și, cel mai important, fii ca o carte deschisă – nimeni nu are încredere în oamenii ascunși, cu mii de fețe, cu pete în trecut.

#gheorghepiperea