Au obținut ce și-au dorit
Un punct de vedere de Anselm Lenz, redactor al săptămânalului Demokratischer Widerstand, editor, membru al Academiei Nestroy și jurnalist profesionist de 20 de ani.
Poza de închidere a summitului feudal al G-7 în castelul complet izolat Elmau, Germania, este ca o fotografie a unei echipe de rugby epuizate. O demonstrație de strângere a rândurilor pe fundalul munților Wetterstein din Bavaria Superioară.
În mijloc, premierul englez Boris Johnson, pare să fi pus jos a cincea halbă de bere la timp. În dreapta sa, modelul politic canadian Justin Trudeau, care cu greu poate intra în capitala Ottawa din cauza manifestațiilor de masă împotriva regimului Corona. Îl vedem și pe japonezul Fumio Kishida, un om care, la urma urmei, ar trebui să scrie caiete pline de sfaturi de la populație; până acum nu a ajutat. În stânga lui Johnson, în centrul imaginii, Olaf Scholz își strânge timid mâinile în fața genunchilor. Mai departe, președintele american Joseph Biden, învestit cu ajutorul unei fraude electorale, cu brațul în jurul Ursulei von der Leyen, implicată într-un scandal de mită imediat înainte de ascensiunea sa abruptă în funcția de președinte al Comisiei Europene. La exterior, mafiotul bancar Mario Draghi, a cărui semnătură este imprimată pe toate bancnotele monedei euro falimentare – acum, șeful guvernului italian. Evident mai puțin motivat, francezul Emmanuel Macron, în cămașa sa albă imaculată și cu mâna în buzunar; de la victoria parlamentară a liderului opoziției Jean-Luc Mélenchon, Macron a devenit practic lipsit de putere. La exterior, belgianul Charles Michel, cu un cap mai înalt decât Joseph Biden și, prin urmare, ascuns pe flanc, cu mâna încă sprijinită pe spatele lui Macron la o oarecare distanță.
Bilanțul acestor oameni este catastrofal dacă se presupune că sarcina politicii nu constă, în esență, în altceva decât prevenirea războaielor și a sărăciei, împărțirea sau transformarea corporațiilor monopoliste, amenzile pentru parcare în zonele pietonale și, de exemplu, prevenirea experimentelor genetice perfide. Tot ceea ce trebuie să îi preocupe pe acești oameni. Devine discutabil de ce ar trebui să avem încredere în ei să facă mai mult dacă nu pot nici măcar atât. Dar, din păcate, la fel ca mulți oameni, ei simt că s-au născut pentru a întreprinde mult mai mult decât îi țin puterile.
Cei aflați deja în vârf, dar care vor să fie și mai mult, au nevoie de o amenințare constantă, de o strategie a tensiunii. Această tensiune globală a încetat să mai existe în 1991, odată cu renunțarea voluntară a Uniunii Sovietice la competiția între cele două blocuri. De atunci, o vacă bună de muls după alta a fost adusă în sat cu scopul ca aparatele parazitare ale statului să poată continua să aloce banii noștri – și, prin urmare, puterea noastră de producție, resursele noastre – pentru armament, războaie, metode de represiune, supraveghere și propagandă. Chiar și cel mai pro-guvernamental critic nu va putea, probabil, să facă un bilanț pozitiv al ultimilor 30 de ani de politică. Cu toate acestea, poziția de start a fost cândva excelentă.
Dividendul păcii? După 1991, a existat o oportunitate de dezvoltare pentru pacea mondială, extinderea educației, reducerea și distribuirea orelor de muncă, compensații sociale, ajutor real în scopul dezvoltării și a libertății. Dar aparatele parazitare, cum ar fi corporațiile monopoliste, lobby-urile de armament, casta politico-mediatică și, mai recent, un conglomerat absurd de tehnologie farmaceutică în jurul unui pericol aparent mortal, au alte lucruri în minte decât să plaseze ființa umană în centrul viziunii lor asupra lumii. Așa că lucrurile trebuie să fie un pic mai inumane. Și astfel au pavat drumul înapoi spre dictatură, expansionism, feudalism și neofascismul mincinos al regimului Corona.
Dramaturgul și jurnalistul berlinez Hendrik Sodenkamp a concluzionat în acest sens încă din aprilie 2020: ”Cineva este disperat să mai facă istorie”. Dacă intențiile regimului ar fi putut fi cândva mai puternice, de ce nu sunt prezentate public? Și de când, într-o democrație, opoziția și presa liberă trebuie să se justifice sau chiar să-și ia zborul? Obligația de a justifica politicile se află doar în curtea guvernelor și a anexelor acestora.
La începutul săptămânii, în bula Twitter au circulat date privind prăbușirea natalității în 2021 (1). Potrivit acestora, în 2021 se vor naște cu 15% mai puțini copii în RFG. Acum întrebarea este dacă rezultatul se datorează deciziilor potențialilor părinți, eventual unei tendințe psihosociale, adică motivației intrinseci de a nu avea copii sau lipsei de voință? Sau se datorează unor factori externi. Ce s-a întâmplat în cele douăsprezece luni ale anului 2021? Începând cu 27 decembrie 2020, Jens Spahn (CDU), un bancher și apoi ministru federal al sănătății, a lansat campania de ”vaccinare” în RFG în numele regimului Corona.
Actualul număr 95 al săptămânalului Demokratischer Widerstand începe cu un titlu al jurnalistei greco-austriece Sophia-Maria Antonulas (2). Profesorul Werner Bergholz, de la Comisia de evaluare a guvernului german, oferă o perspectivă asupra iluziilor membrilor guvernului și declară pentru acest ziar, printre altele: ”Din punct de vedere științific, purtarea măștilor nu este de înțeles.”
Regimul vrea să lovească din nou de la jumătatea lui septembrie 2022. Doamnele și domnișoarele de la G7 s-au întâlnit ca ”cele mai puternice națiuni economice” de pe pământ, fără Rusia și fără China. Protestele predominant de stânga și cu o largă indiferență față de summitul celor mai nepopulari oameni de pe planetă – din anumite motive – au fost protejate și de un aparat militar totalitar. Nici unul dintre politicienii aflați la vârf nu poate merge nici măcar trei metri într-o zonă pietonală fără escorta a mii de polițiști și fără riscul de a fi bătut cu ouă stricate. Până la urmă, hotelul castel se află la 1 kilometru deasupra nivelului mării.
În paralel cu summitul G7 din Bavaria, la Madrid a avut loc summitul alianței de război NATO. Acolo, așa cum era de așteptat, președintele turc Recep Erdogan a renunțat la îndoielile sale cu privire la intrarea aparatelor de stat ale Finlandei și Suediei în alianța de război. O măsură care ar trebui să ajute împotriva războiului Rusiei în fosta republică sovietică Ucraina, al cărui declanșator a fost și rămâne tocmai aceste expansiuni ale NATO. După cum știe orice copil, un război împotriva Rusiei nu poate fi câștigat, doar negocierile și diplomația pot conduce la obiectivul coexistenței sau chiar al parteneriatului. Anunțul făcut de biroul prezidențial turc în acest sens: negociatorii noștri ”au obținut ceea ce au vrut” în discuțiile cu complexul militar anglo-american NATO.
https://opozitia.net/2022/06/3....0/au-obtinut-ce-si-a
